Română

Federaţia europeană a institutelor naţionale de lingvistică FEINL

a 7 a conferinţă anuală, Dublin, 4-6 noiembrie 2009

Declaraţia de la Dublin

privind relaţiile între limbile oficiale şi limbile regionale şi minoritare în Europa

1. Datorită condiţiilor istorice, sociale şi politice diferite, realitatea lingvistică variază semnificativ de la o ţară la alta a Europei. Membrii FEINL , în calitate de instituţii naţionale sau centrale ale statelor Uniunii Europene, se angajează în susţinerea limbilor oficiale şi standard ale respectivelor state prin activităţi de cercetare, reglementări (statute şi corpusuri), realizarea de material documentar şi orientarea politicii lingvistice. Membrilor FEINL le revine  deasemenea responsabilitatea de a urmări îndeaproape evoluţia utilizării limbii şi a diversităţii lingvistice în propria ţară.

2.Expresii precum limbă minoritară  şi limbă regională sunt adesea expresia unor ideologii în timp ce numeroase alte expresii precum  limbă naţională  şi  limbă oficială sunt folosite pentru a desemna situaţia sau statutul unei limbi (de exemplu limbă indigenă, autohtonă, etnică, mai puţin răspândită, co-oficială, dialectală, neteritorială, dominantă). Recursul la un asemenea evantai de termeni este prin el însuşi elocvent pentru marea complexitate a relaţiilor între limbi şi între limbă şi societate. FEINL intenţionează să contribuie la o mai mare conştientizare a utilizării adecvate a  acestor termeni şi să promoveze o întrebuinţare corectă a acestora în documentele oficiale şi în politicile privind limbile.

3. FEINL consideră că toate limbile au o valoare culturală egală, inclusiv limbile minoritare. FEINL nu face deosebire între limbile autohtone, limbile migranţilor şi limbile minoritare atunci când este vorba despre drepturile lor în ceea ce priveşte accesul la cunoaştere şi la învăţarea lor. În acest scop, FEINL recomandă includerea în curicula şcolară a unui cât mai mare număr de limbi, insistă ca statele să se manifeste activ în privinţa introducerii limbilor minoritare şi ale migranţilor în programele şcolare şi să asigure, atunci când este posibil, condiţii de acces la învăţământul în aceste limbi.

4.  Comunităţile lingvistice ce trăiesc departe de  ţara lor de origine  sau nu au legături cu aceasta ar trebui să fie asigurate (de exemplu, prin acorduri bilaterale în cazul comunităţilor care au o ţară de origine sau prin dispoziţii legale adaptate pentru celelalte comunităţi) că drepturile lingvistice ale statului ,ai căror cetăţeni sunt, sunt respectate şi puse în valoare. Astfel de practici pot contribui la ameliorarea relaţiilor internaţionale, a schimburilor şi a comerţului.

5.  În mod obişnuit, se aşteaptă ca cetăţenii  să cunoască foarte bine cu precădere o limbă (desemnată tradiţional ca limbă naţională sau oficială). Aceia dintre ei care doresc să obţină naţionalitatea respectivă trebuie să facă dovada competenţei lor în utilizarea acelei limbi. În câteva ţări, această obligaţie priveşte una dintre diferitele  limbi oficiale. Acest  lucru nu ar trebui însă să împiedice valorizarea altor limbi autohtone în măsura în care acestea aparţin ţării respective şi fac parte din moştenirea culturală a acesteia. Scăderea rapidă, în perioada actuală, a numărului vorbitorilor unora dintre aceste limbi constituie un motiv serios de îngrijorare. FEINL insistă ca statele şi marele public să recunoască avantajele- cognitive, sociale şi chiar politice şi economice- pe care le reprezintă pentru comunitatea naţională bilingvismul sau multilingvismul membrilor săi.

6.  În majoritatea ţărilor europene de astăzi, complexitatea realităţii lingvistice nu este mereu evidentă din cauza lipsei unor statistici fiabile şi actualizate. În măsura în care FEINL recunoaşte că societăţile din Europa se caracterizează printr-o pluralitate de fapt şi o nevoie de coeziune, ea se angajează să acţioneze în acest domeniu împreună cu celelalte organizaţii europene  pentru culegerea şi difuzarea de date şi bune practici.